... nimic.

Mi-am pierdut orice speranta.

E o dezordine completa. Am idei si scenarii in cap care ar putea umple anii de liceu. Dar nu am cu cine, cand sa le impart. Toti sunt atat de normali. Numai eu sunt complexa si visatoare, copil. M-am resemnat. Am avut o revelatie in ora de mate, dupa o pauza in care nimeni nu rade, toti stau  in bancile lor, multumiti liceul, care nu are amintiri si care recunoaste asta numai pe vreun blog, sub identitatea unui anonim.   Ha, am scris-o, am acceptat in sfarsit astcu vietile lor sentimentale mediocre( caci pana la urma existenta lor e polarizata de mediile lor din catalog maxime) ,incuiati in uniforme si intr-o decrepitudine ce ii face nici sa nu se gandeasca la o posibila bataie nevinovata cu creta, o gluma, ceva, orice. Am inceput o idee si nu am terminat-o. Nici nu o sa incep un alineat. Pentru ca nu sunt in stare sa imi impart gandurile in idei, nu are rost, tot pierduta intr-un neant in jurul caruia gravitationeaza agale, asa, fara vreo axa chestii. Chestii ca garderoba de anul trecut ce mi-a ramas mica dar pe care, fiind atat de indiferenta de ce zice lumea, nu imi fac timp sa o innoiesc, mail-urile necitite, temele nefacute, ritualul meu intrerupt al cremei hidratante. Si simt mereu ca vreau sa fac un dus, dar si baia e plina de chestiile mele pe care nu am unde sa le pun pentru ca nu e deloc bine compartomentat apartamentul. Asa, revenind pe undeva mai sus. Am avut o revelatie( mi-e si rusine sa o spun, scriu, whatever ): am sa fiu una dintre acele persoane careia nu i-a placut a. In fine, mi-am inghitit nodul in timpul orei de mate incercand sa reiau sirul explicatiilor profei( fara succes, desigur ) si in pauza m-am agatat incercand sa par macar atasata de o colega ca sa trec mai usor pe coridoarele unde aia mari comenteaza orice boboc ce li se pare mai vulnerabil, victima sigura. Dar scoala nu e universul meu, dar scriu mai mult despre ea pentru ca nu trebuie sa va povestesc eu filmele si serialele pe care le vad acasa. Nu, fotoliul meu ( care e, in schimburi, umeras si/sau suport de carti ) e universul meu in care ma izolez pana nu imi mai simt vreo parte din corp.
E 4 aproape dimineata. Ma pun si eu sa dorm. A da, va trebui sa dau uitarii randurile astea, pentru ca gandurile noptii sunt cei mai periculosi dusmani. Dar daca apar si peste zi, oricand, oriunde, nu inseamna ca sunt de fapt esenta?
Mi-am luat plapuma si perna si m-am pus pe covorul din sufragerie. M-am trezit cu bunica'mea azi in apartament si nu mai am loc in pat. Si sunt amabila si toate cele dar miroase a batran. Nu-mi place. Daca racesc pe covor in noaptea asta, asta e.
Pa...


Am scris mic. Initial ma gandisem sa sterg postul. Mai sta aici numai pentru ca stiu ca, pe undeva pe la 4 dimineata intr'una din zilele trecute chiar credeam in ce am scris aici... Ar fi ca si cum m-as nega pe mine, eu care imi impun sa accept fetele si punctele de vedere ale altora. Sunt atat de instabila. Dar il las aici...

Uneori mi-e rusine de pagina de fata. E dezordonata. Ca mine. Nu ma concentrez pentru a scrie 'what i do really mean'. :l Ma simt uneori incapabila. Trebuie sa ma declick'ez si sa ma pun la punct. Dar nu acum...

Dar cand...? ... ! ... :(