Astazi m-am trezit plangand. Fara scantece, fara nervozitate, fara grimase. Pe fata mea fara expresie se prelingeau doua lacrimi cristaline, pure, sincere. As fi vrut ca perna sa le absoarba, cu tot cu imaginile de peste noapte inainte ca eu sa ma trezesc, sa simt, sa apuc sa interpretez.
Am avut un vis. Nu il pot numi cosmar desi de foarte mult timp nu a mai fost incarcat vreun somn de al meu cu atata emotie ca sa gasesc dovezile materiale dimineata, pe obrajii mei.
Eram ... la scoala. Nu la liceu, la scoala generala, gimnaziu. Sus, la etaj. O zi frumoasa, coridorul aglomerat ca de fiecare data la sfarsitul orelor, cu elevi-adolescenti-fiinte-cu-propria-viata grabindu-se sau pasind cu lene pe scari in jos catre iesire. Soarele facea totul sa para mai colorat, igienic, steril. Eram la gimnaziu desi ma vedeam pe mine cea de liceu. Si scoala inaintase in materie de tehnologie, parca un reper sa imi arate mie ca este vorba de prezent.
Eram cu doua foste foarte bune prietene. Eram inca 'compacte'(o gluma din interior). Un trio. In vis ma simteam atat de naturala in prezenta lor, ma cunosteau, le cunosteam de ani buni de zile, pe una dintre ele de la gradinita. Ma simteam comfortabil, eu, fara sa ma straduiesc sa impresionez sau sa imi fie frica sa fiu eu.
Dar era o diferenta. Ele stateau in spatele meu, aproape alipite, apropiate. Si zambeau asa, pasnic, ca intotdeauna, lasandu-ma pe mine sa le fac sa rada, sa ma prostesc, sa fiu ghemotocul de energie al grupului. Iar eu ma comportam la fel cum ma comport cand stiu ca am musca pe caciula, asezata acolo dintr-un anumit motiv: vesel, energic, le dadeam atentie. Ce simteam in vis ca voiam sa fac? Sa rada. Sa rada cum faceau odata. Sa imi dea un pic de atentie. Dar ele stateau inca in spatele meu, zambindu-mi: nu sfidator, nu acel zambet care mi-ar fi dat de inteles ca in urmatoarea secunda aveau sa ma barfeasca pe la spate...
Erau si ele 'liceence'. Era acel zambet afisat unui copil pe care nu vrei sa il ranesti, nu pentru ca ai tine la el sau ai fi obligata sa ii faci pe plac pentru ca ar fi al unei matusi nebune ci pentru ca asta e felul tau de a fi, draguta, amabila. Asa cum le stiam si pe ele cu persoanele pe care nu le cunosc, cu strainii, cand sunt timide. Era ca si cum ele crescusera, eu ramasesem ghemotocul de energie al unui trio destramat. Le'am spus ca as avea nevoie de o carte de la ele, imprumut. Au dat din cap. Apoi eu, ametita, haioasa, incurcata dar atat de dulcea de mine mi-am scapat ghiozdanul peste scari, imprastiindu-se tot continutul cand s-a lovit de podeaua de la parter. Nu ma simteam stanjenita fata de ele, de obicei cu asta le amuzam, cu stangacia mea copilareasca. Dar ele doar zambeau.Le-am spus sa ma astepte pana imi strang eu lucrurile sa mergem impreuna spre casa.
Si am pornit spre ghiozdan, sa il recuperez. In momentul asta scarile s-au despicat in vis, eu am luat-o singura pe o parte iar ele, pe cealalta, impreuna cu toate celelalte fiinte cu viata proprie. Ele se tineau de brat, de obicei eu eram la mijloc in imbratisarea asta...Le-am vazut o vreme mergand incet pe scarile lor apoi un perete mi-a inchis privirea.
Si am ajuns jos. Intr-o cladire diferita. In alt liceu, necunoscut, rece, mare, somptuos.. Ele au ramas tot in scoala noastra. Impropriu spus: scoala lor. Am inceput sa fug, fara sa respir, grabindu-ma sa ajung inapoi, la baza celorlalte scari, in cealalta scoala, in locul pe care il cunosteam, relativ mic dar sigur, cald. Si am ajuns. Ghiozdanul meu era asezat frumos, la iesire. Avea inauntru tot, inclusiv cartea pe care le-am cerut-o lor imprumut. Dar eram singura. Portile erau inchise. Era amiaza tarzie.
Pe ghiozdan era desenat un ursulet ce imi zambea. Atat. Eu am simtit, in vis, ca acum trebuie sa ma intorc la noua mea scoala, rece, mare, somptuoasa. Singura. Necunoscand pe nimeni.
M-am trezit. Aveam lacrimi in obraji. De ce? Pentru ca am simtit cu atata intensitate dorul fata de ce aveam de la inceputul anului, care a fost inabusit cu teme, lectii, invatat. Nu ca imi pare rau de fosta scoala. Nu. Ceea ce stiu ca m-a rascolit in somn a fost prietenia pe care am lasat-o in urma, pe care eu am fost cea ce a abandonat-o. Poveste mai lunga, dar eu aveam musca pe caciula. Nu ma urau pentru ca le abandonasem. Nu simteau nimic. Erau indiferente fara sa isi impuna. Zambeau. Mi-au aranjat ghiozdanul, de fapt una din ele mi'l aranjase-stiu eu desi a fost un vis- pentru ca una se purtase cu mine inca de mici ca si cum ar fi fost mama protectiva dar nu pisaloaga. Erau ca un fel de roluri care se impregnasera comportamentelor noastre. Ele m-au ajutat cu ce le-am cerut,cartea, dar de asteptat nu ma astepasera. Aveau propriile treburi, vieti care nu ma mai includeau.
Apoi au plecat, tinandu-se de brat, un duo in a caror ghiozdane carau amintiri, istorie, ani ai copilariei petrecuti impreuna.
In ghiozdanul meu eu port doar manuale si caiete. Ar fi prea greu, dureros sa aduc cu mine amintiri in noul meu liceu rece.
Poate mi-e dor de ele. Si nu numai. Dar stiu ca intr-un fel merit asta. Am fost ignoranta la un moment dat.
Nu a fost cosmar. A fost un vis-metafora, o retrospectiva ce are doar sa imi faca mai amara o dimineata de duminica. Pentru ca nu pot sa sudez praf de cenusa.
Sunt un pic prea sensibila in momentul acesta, dramatizez poate fara a imi da seama. Dar stiu ca peste 15 minute o sa uit ce gandesc acum, ce simt, o sa ma incurc in alte viziuni, motto-uri, self-feedback'uri. Am vrut sa scriu cat inca simt, gandurile mele brute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu